Primele asociaţii sportive din România a fost înfiinţate la mijlocul
secolului 19.
Una din primele s-a numit "Societatea de dare la semn" (înfiinţată in timpul
domniei lui Al. I. Cuza - 1859-1866). In primii ani ai secolului 20 s-au extins sporturi ca box, ciclism si mai
târziu jocurile de echipe. Primul meci de fotbal s-a jucat la Timişoara in 1902 iar in 1910 a fost
înfiinţat primul club de rugby in Bucureşti.
Doi ani mai târziu a fost înfiinţata in capitala Federaţia Societăţilor
Sportive din România, fiind urmat de înfiinţarea Comitetului Olimpic Roman
in 1914.
Prima instituţie de învăţământ superior in acest domeniu, Institutul
Naţional de Educaţie Fizica, si-a deschis porţile in 1923. In perioada
dintre cele doua războaie mondiale sportivi romanii au obţinut primele
victorii in concursuri internaţionale.
Prima medalie olimpica, una de bronz, a fost câştigata la Paris in 1924 de
catre echipa de rugby; ea a fost urmata de una de argint la cursele de cai
la Olimpiada din Berlin din 1936. Primele titluri de campion mondial au fost
câştigate in 1934 si 1936 la sanie, in timp ce boxul romanesc obţinea primul
titlu european in 1930 prin Lucian Popescu.
După cel de al doilea război mondial
După cel de al doilea război mondial, in timpul regimului comunist sportul a
fost considerat "un domeniu de interes naţional" si misiunea lui era, la fel
ca si in cazul celorlalte state est-europene, de a creste prestigiul nu
numai a tarii dar si a regimului pe scena lumii. In termeni materiali de
infrastructura, acest lucru a fost benefic. Au fost făcute investiţii
semnificative in centre sportive, echipament si aparatura; doua ore de sport
pe săptămână erau obligatorii in tot ciclul şcolar si au fost înfiinţate
scoli sportive cu antrenamente intensive. Stadioane, terenuri de sport si
săli de sport au fost construite in marile oraşe, dar nu multe piscine si
patinoare. Sportul de masa era încurajat. Pe de alta parte, acest lucru era
însoţit de un control atent si o coordonare a performantelor sportive.
Sportivi romani au avut tot timpul statut de amatori, sportul profesionist
nu a fost acceptat de autorităţi.
Comitet Naţional
Un "Comitet Naţional", mai târziu denumit "Uniune", iar apoi "Consiliul
naţional pentru educaţie fizica si sport" cu statut de minister, coordona
toate activităţile sportive la nivel naţional. De a lungul ultimei jumătăţi
de secol fotbalul a rămas cel mai popular sport. Celelalte discipline erau
mai mult sau mai puţin populare in funcţie de succesele internaţionale
obţinute in concursurile internaţionale.
In anii 50 s-au înregistrat succese notabile la tenis de masa feminin, tir,
box, lupte si haltere. La Jocurile Olimpice de la Helsinki (1952), Iosif
Sarbu a adus prima medalie de aur (la tir). In anii 60 si 70 in atletismul
feminin au fost performante deosebite. Intre anii 1957 si 1961 Iolanda Balaş
îmbunătăţit recordul mondial la săritura in inaltime de 14 ori si a câştigat
medalii de aur la Jocurile Olimpice din 1960 si 1964.
La caiac-canoe tara noastră s-a impus prin echipe de excepţie ce au creat
adevărate scoli care au păstrat in acest sport România pe primele locuri in
lume. Canoistul Ivan Patzaichin, originar din Delta Dunării, a fost de patru
ori campion olimpic (Mexico City - 1968, München - 1972, Moscova - 1980 si
Los Angeles - 1984) si a câştigat de şapte ori titlul olimpic si mondial
intre 1970 si 1983.
Prin Ion Tiriac si Ilie Năstase (ultimul fiind câştigătorul marelui premiu
FILT in 1972 si 1973) România a fost de trei ori la finalista in Cupa Davis,
fără insa a o câştiga vreodată. Mulţumita acestor mari sportivi, tenisul
este foarte popular in România.
Printre sporturile de echipa cu tradiţie deosebita este handbalul, mai întâi
handbalul feminin si apoi cel masculin, care au oferit oportunitatea atât
echipei naţionale cat si echipelor de club sa urce rapid pe scara valorica
europeana, mondiala si olimpica. 1976 a fost anul care a adus celebritatea
scolii romaneşti de gimnastica, gimnastele românce menţinându-se in elita
mondiala si in prezent. La Jocurile Olimpice din Montreal din 1976 Nadia
Comăneci a câştigat trei medalii de aur, una de argint si una de bronz.
După 1989
După colapsul regimului comunist in Decembrie 1989, sportul romanesc a
intrat si el intr-o perioada de tranziţie. Implicarea statului a scăzut si
la fel si sursele de finanţare. Si totuşi dinamismul celor 45 de federaţii
de specialitate, eforturile cluburilor, care la rândul lor au fost
restructurate, a adus României un total de 18 respectiv 20 de medalii, la
ultimele doua ediţii ale Jocurilor Olimpice - Barcelona (1992) si Atlanta
(1996) - ajungând ca România sa ocupe locul 14 pe naţiuni (cu 4 medalii de
aur la fiecare olimpiada). In ultimii ani au fost obţinute rezultate
notabile in gimnastica feminina, canotaj, box (Mihai Leu a obţinut centura
de campion mondial profesionist) si, bineînţeles, la fotbal, Romanii având
participări remarcabile la ultimele trei ediţii ale Cupei Mondiale.
Sporturile de iarna, înotul si ciclismul, in schimb, au fost un fel de
Cenuşărese. De remarcat ca sportul tradiţional al României, oina (apropiat
de baseball) nu a fost niciodată popular nici printre sportivi nici printre
spectatori.
La 12 noiembrie 1961, s-a născut la Oneşti, judeţul Bacău, gimnasta Nadia
Comăneci - "Zâna de la Montreal", multipla campioana olimpica, mondiala si
europeana.
A început gimnastica la vârsta de 6 ani in oraşul natal, unde a fost
descoperita de antrenorul Bela Karoly, de care se leagă cele mai mari
succese obţinute de viitoarea stea a gimnasticii mondiale.
Gimnasta cu deosebite calităţi pentru acest sport, s-a făcut remarcata inca
din primii ani ai carierei. La 10 ani cucereşte toate cele cinci medalii de
aur ale Cupei României, categoria copii, pentru ca exact in ziua când
împlinea 11 ani sa câştige primul sau titlu de campioana absoluta a tarii.
In 1975, participa la Turneul Campioanelor de la Londra unde, pe podiumul de
la Empire Pool, cucereşte trofeul competiţiei. In acelaşi an, la
Campionatele Europene de la Skien (Norvegia), obţine 4 medalii de aur si una
de argint, devenind cea mai tânăra campioana continentala din istorie la
individual compus.
Punctul culminant al carierei, care i-a adus celebritatea, a fost obţinerea,
in 1976, la Montreal, a titlului de campioana olimpica absoluta la Jocurile
Olimpice. Micuţa românca, supranumita la acel moment "zâna de la Montreal",
a primit de cinci ori nota 10 si a câştigat trei medalii de aur la
individual compus, bârnă si paralele si una de argint, cu echipa.
Au urmat alte medalii obţinute la marile competiţii de gimnastica. A fost
campioana absoluta a Europei la Praga 1977, campioana mondiala la bârnă la
Strasbourg, in 1978, din nou campioana europeana absoluta in 1979, la
Copenhaga. Tot in 1979, devine campioana mondiala la Dallas-Forth Worth (S.
U. A. ), in concursul pe echipe, pentru ca la Jocurile Olimpice de la
Moscova 1980, să obţină doua medalii de aur, la bârna si sol, si doua de
argint, la individual compus si cu echipa.
Si-a încheiat cariera in 1984, ocazie cu care i-a fost decernat Ordinul
Olimpic "Colanul de argint" pentru evoluţiile sale strălucitoare care au
uimit si incantat milioane de iubitori ai sportului, transformându-o intr-un
simbol al gimnasticii mondiale.
In noiembrie 1989, fuge din tara si se stabileşte in Statele Unite ale
Americii, după o perioada de un an petrecuta in Canada. In aprilie 1996 se
căsătoreşte cu fostul campion olimpic american la gimnastica, Bart Conner,
naşi fiindu-le Dana si Adrian Năstase.
In 1996, cu prilejul aniversarii a 90 de ani de existenta de catre Federaţia
Romana de Gimnastica, este numita preşedinte de onoare. In 1998, in cadrul
unei ceremonii desfăşurata la Washington, a fost recompensata cu premiul
"Flo Hyman" pentru merite deosebite in sport. La Viena, in 1999, a fost
declarata sportiva secolului XX, in anul 2000 i s-a conferit Ordinul
Naţional "Steaua României", iar in martie 2002 a fost aleasa preşedinte de
onoare al Comitetului Olimpic Roman.
Nadia Comăneci este si una dintre vedetele sportului mondial care conduc
Academia "Laureus World Sport", unde sunt adunate fonduri impresionante
pentru ajutorarea copiilor din zonele defavorizate ale Terrei. Este membra a
"FIG Foundation", o prestigioasa fundaţie ce are ca scop sprijinirea
fostelor gimnaste care rămân cu sechele după terminarea carierei. De
asemenea, Nadia a participat la acţiuni cu scop umanitar. Astfel, ea a
promovat, intre altele, campania internaţionala de lupta împotriva
cancerului la sân si a sprijinit apoi o competiţie de mare anvergura,
"Special Olympics", răspândita in lumea larga si rezervata persoanelor cu
handicap.
Tiriac, născut pe 9 mai 1939, la Braşov, s-a aflat in fruntea COR din 1998
încoace, o perioada care a coincis cu succese remarcabile pentru sportul
romanesc, mai ales la Olimpiadele din 2000 si 2004. Tiriac a fost ales
preşedinte al COR in 1998, fiind reales patru ani mai târziu, iar in aceasta
toamna, după Olimpiada de la Atena, a anunţat ca doreşte sa renunţe la acest
post si sa lase locul cuiva mai tânăr, care sa poată pregăti cum se cuvine
Jocurile de la Beijing.
In 2000, la Sydney, România a cucerit 11 medalii de aur, 6 de argint si 9 de
bronz, iar la JO de la Atena, sportivii romani au câştigat 8 medalii de aur,
5 de argint si 6 de bronz.
Tiriac a fost si el participant la Jocurile Olimpice, de iarna, in 1964, la
Innsbruck, cu echipa de hochei a României, dar a rămas cunoscut mai ales de
pe terenul de tenis, unde a reuşit sa câştige timp de 9 ani consecutiv
titlul naţional.
Talentul sau pe teren s-a materializat mai ales la dublu, câştigând alături
de Ilie Năstase, la Roland Garros, Foro Italico, Open Philadelphia Indoor
(1970), Monte Carlo Open, Open Suedia, Italian Open si Canadian Open (1972),
Arymehr Cup (1977), alături de Guillermo Villas la Baltimore International
si Nice International (1977), Volvo International (1979), si alături de
Adriano Panatta - Campionatului Mondial de tenis, Sao Paolo (1974). Tiriac a
fost component al echipei României in Cupa Davis intre 1959 si 1978,
disputând trei finale, cu SUA, in 1969, 1970, 1972.
Preşedinte de onoare al Federaţiei Romane de Tenis, Tiriac este licenţiat al
Institutului pentru Cultura Fizica Bucureşti si vorbeşte engleza, germana,
franceza, italiana, spaniola, maghiara.
A fost antrenor si manager al unor jucători de tenis renumiţi: Ilie Năstase,
Guillermo Villas, Henri Leconte, Boris Becker, Mary Joe Fernandez, Anke
Huber, Goran Ivanisevic si manager al turneelor ATP si WTA "Eurocard Open",
"Austrian Open", "Hanover Open", "Faber Grand Prix", "Open România", holder,
marketer cu Robert Murdock (Neros International) pentru mari competiţii
(Campionate Mondiale si Europene, EXPO 2000 Hanovra), etc.
Unul dintre cei mai talentaţi tenismeni din tenisul profesionist si jucător
de top al anilor 70. A primit porecla de Nasty datorita sclipitoarelor lui
bufonerii din teren. Are 57 de titluri care includ si U. S. Open in 1972 si
Roland Garros in 1973 si a fost numărul 1 mondial de doua ori intre 1972 si
1973.
La 53 de ani (s-a născut in 1946 la 19 iulie), Năstase, care este rezident
in New York si Europa, nu mai este o forţa in turul principal dar este activ
in turul seniorilor in care a câştigat numeroase titluri de simplu si dublu
începând cu 1993.
S-a lansat in scris in 1980 (thrillerele bazate pe tenis, scrise in
franceza, include Break Point si The Net) si in anii 90 si in politica. In
1995, a fost ales in Consiliul naţional a PDSR iar in 1996 a candidat la
funcţia de Primar al Bucureşti-ului.
In toamna anului 2003 s-au împlinit 90 de ani de la prima demonstraţie de
rugby – sportul cu balonul oval – din tara noastră. Ea a fost organizata de
Tenis Club Roman, ai cărui jucători au evoluat, spre deliciile
bucureştenilor. Un an mai târziu, la 8 martie 1914, a avut loc si primul
meci de rugby din România.
Spre deosebire de alte discipline sportive, ale căror origini se pierd in
negura timpului, data naşterii rugby-ului este cunoscuta cu exactitate: anul
1823. S-a întâmplat pe terenul de sport al scolii din orăşelul Rugby
(Anglia), înfiinţata in 1567. Un elev, William Webb Ellis, juca fotbal.
Exasperat ca nu putea înscrie in poarta adversa, a luat balonul la subsuoară
si a fugit pana in poarta celeilalte echipe…marcând. Dincolo de controversa
asupra inovaţiei, iniţiativa lui Ellis a plăcut, fiind la originea unui nou
joc cu mingea. A fost numit rugby, in amintirea localităţii unde s-a
zămislit.
In 1839 se înfiinţase deja primul club de rugby, in scurt timp apărând si
regulamentul, statuându-se si procedeele de a trece balonul (in acest sport
nu se foloseşte termenul de minge) in barele porţii sau peste acestea,
precum si punctele acordate diferitelor modalităţii de realizare a
înscrierii.
In România, noul sport a fost adus de câţiva tineri care studiaseră in
străinătate, la începutul secolului trecut.
George Vraca si balonul oval
După demonstraţia din 1913, in 1914 s-a reuşit si organizarea unui prim
campionat. Meciurile au avut loc in Bucureşti, pe un teren din fata
Universităţii (Câmpul lui Aallaro), unde mai apoi s-a înălţat Biserica Rusa
(acum Biserica Studenţilor). Ulterior, confruntările rugby-ştilor s-au
disputat pe terenul (dispărut acum) de pe Şoseaua Bonaparte (acum Bd. Iancu
de Hunedoara) sau pe cel de la Federaţie, de la Sosea (botezat mai târziu
Tineretului). Tot in 1914, in cadrul Federaţiei Romane a Societăţilor
Sportive, s-a constituit Comisia de Fotbal-Rugby (devenita in 1931 Federaţia
Romana de Rugby).
In plan International, mişcarea rugby-stă era coordonata de International
Rugby Board, din care făceau parte tarile europene vorbitoare de limba
engleza si Franţa. Pentru a contracara poziţia obtuza a IRB, care refuza
primirea in rândurile ei si a altor state, in 1932, din iniţiativa a 9 tari
(printre care si România) La Praga s-a înfiinţat Federaţia Internaţionala de
Rugby Asociaţie (FIRA).
Un moment important in istoria rugby-ului romanesc îl constituie
participarea la Jocurile Interaliate “Pershing” de la Paris, din 1919. Tara
noastră a fost reprezentata la patru discipline sportive, printre care si
cea cu balonul oval. Am fost învinşi in cele doua meciuri test (aşa sunt
numite confruntările dintre echipele naţionale de rugby recunoscute ca atare
de federaţiile respective). In primul meci cu SUA, scorul a fost 21-0, iar
celalalt, cu Franţa, 48-5. Deplasarea rugby-ştilor s-a făcut pe banii lor.
Printre componenţii echipei naţionale s-a aflat si George Vraca, marele
actor.
700.000 lei încasări
Primul meci al naţionalei romane de rugby pe un teren bucureştean a avut loc
la 8 aprilie 1923. Sportivii reuniţi in echipa Bucureşti s-au confruntat cu
cei de la Ruder Gesellschaft Heidelber, scorul final fiind 9-3 pentru
oaspeţi. In toamna aceluiaşi an, naţionala s-a deplasat in Germania, făcând
un meci egal, obţinând o victorie si fiind învinsă o data, de aceeasi echipa
de la Heidelberg.
In anul următor, 1924, naţionala de rugby a primit vizita echipei poloneze
Vulturul Alb, pe care a învins-o cu 46-0. In toamna, la Varşovia, romanii au
obţinut alte doua victorii asupra aceleiaşi selecţionate, in cadrul
Jocurilor Interaliate. Meciul din 14 septembrie 1924, cu Vulturul Alb (scor
19-6 pentru romani) este prima confruntare internaţionala in care naţionala
de rugby participa cu numele de România.
Tot in 1924, echipa naţionala a participat la Jocurile Olimpice de la Paris.
A fost înfrântă in meciurile cu Franţa, 3-61, si SUA, 0-37, obţinând totuşi
medalia de bronz, prin clasarea pe locul trei din…trei echipe participante.
Intr-o deplasare ulterioara la Stockholm, Dumitru Manoila, membru al
Federaţiei Societăţilor Sportive din România, a fost felicitat de catre
vicepreşedintele Comitetului Olimpic Suedez, impresionat de felul in care
rugby-ştii romani au luptat împotriva “maeştrilor balonului oval”.
In 1926, după mai multe demersuri, selecţionata de rugby a armatei franceze
a acceptat sa vina in România, pentru doua meciuri, in zilele de 9 si 10
mai, disputate pe stadionul ANEF (inaugurat atunci) din Dealul Spirei
(devenit din 1947 republicii si demolat de Nicolae Ceauşescu pentru a se
construi Casa Poporului). Francezii s-au deplasat la Bucureşti cu trenul. Au
plecat de la Paris in 3 mai, călătorind ziua, noaptea oprindu-se in diferite
oraşe pentru a dormi.
Au ajuns in Bucureşti la 9 mai. Programul a inclus
depunerea de flori la Mormântul Eroului Necunoscut din parcul Carol,
vizitarea terenului de joc, ceai la Ambasada Franţei, un banchet la
Restaurantul Cina, la care, in afara oficialităţilor, putea participa
oricine îşi plătea tacâmul. La 10 mai, ziua naţionala, au fost invitaţi sa
asiste la defilarea din Dealul Cotrocenilor. A doua zi au plecat intr-o
excursie pe Valea Prahovei.
Pentru prima data in meciurile cu echipa franceza, naţionala României a
purtat cele trei culori ale tarii: tricouri roşii, cu un corb albastru cu
crucea in cioc pe fond galben, chiloţi albi si jambiere tricolore. In
tribune s-au aflat regele Ferdinand, regina Maria, prinţul Nicolae (Carol
abdicase). Un public numeros ocupa tribunele, gazetele vremii apreciind ca
au asistat intre 8.000 si 15.000 de spectatori. Reţeta încasărilor I-a uimit
pe organizatori, obţinându-se din vânzarea biletelor 700.000 de lei.
Acestea
au avut următoarele preturi: rezervate – 200 lei (pentru ofiţeri – 60),
tribuna – 100 lei, populare – (peluze sau in picioare) 40 lei, soldaţi si
elevi “in uniforma” – 20 lei. Biletele de favoare s-au distribuit doar
oficialităţilor, iar ziariştii puteau intra pe baza legitimaţiilor. Spre
comparaţie, amintim ca un ziar costa 5 lei, o pereche de ghete sport din
import – 350 lei, iar la cursele de cai câştigurile erau intre 5.000 si
25.000 lei. Doar rezultatele nu au fost pe măsura entuziasmului, echipa
României fiind învinsa cu 3-35, respectiv 6-42. Interesant socotim a aminti
profesiunile jucătorilor români: funcţionari, studenţi, ofiţeri, licenţiaţi
in drept, in ştiinţe, un elev, un inginer chimist.
Ziarul francez L’Auto a publicat un articol elogios la adresa romanilor.
Rugby-ştii francezi au fost uimiţi de primirea făcuta. Pana la graniţa
romana băuseră numai apa sau bere, si aceea scumpa sau proasta. In Austria,
spre exemplu, litrul de bere costa 35 de franci, echivalentul a 40 de beri
in Franţa. Oficialităţile romane i-au întâmpinat cu vin la graniţa. La
sosire, Gara de Nord era pavoazata cu drapele tricolore ale celor doua tari.
Au fost impresionaţi ca, înainte de începerea meciului, au dat mana cu
regele si cu regina României, care I-au felicitat. Arbitrul meciului,
francezul Brutus, a mai rămas câteva zile in Bucureşti, predând lecţii de
arbitraj unui număr de 250 de sportivi.
Alte confruntări internaţionale ale naţionalei au fost cu Franţa B,
Germania, Cehoslovacia, Italia (in 1927-1935).
Cheta pentru Jocurile Olimpice
In 1935, in vederea Jocurilor Olimpice de la Berlin, din anul următor, a
fost organizat un turneu in România al reprezentativei Franţei, care a jucat
cu echipele Sportul Studenţesc (combinata cu PTTT) si Stadium Roman. In
meciul din 28 iunie, cu Sportul Studenţesc, francezii, obosiţi după drum
(sosiseră cu o zi înainte) au pierdut (scor 5-10). Au fost pedepsiţi de
antrenor prin consemnarea la Hotelul Union, unde fuseseră cazaţi, suprimarea
băuturilor alcoolice si a…mititeilor. In meciurile următoare, francezii au
învins Stadiul Roman (19-0) si naţionala României (12-3). Bilanţul financiar
a fost dezastruos. Turneul costase 230.000 lei si se vânduseră bilete in
valoare de 25.000 lei. Se mai colectaseră 110.000 lei din contribuţii si
subvenţii, restul fiind suportat de cluburi.
Pregătirile pentru Jocurile Olimpice de la Berlin au început in toamna lui
1935. Era nevoie de bani, dotările sportivilor fiind mai mult decât precare.
Ziarele vremii scriau ca aceştia practica un “rugby de tufiş”, denumit
astfel deoarece pe terenul Federaţiei nu existau vestiare, jucători
dezbrăcându-se in tufişurile din preajma. Pentru a se colecta unele fonduri
s-a pus la cale un banchet in cinstea prefectului Capitalei, generalul
Gabriel Marinescu (preşedintele echipei PTT, campioana in acel an). A fost
sărbătorit la Hotelul Continental, printre cei 70 de invitaţi aflându-se si
George Plagiano (preşedintele Uniunii Federaţiilor Sportive). A curs
şampanie, s-au consumat bucate fine, dar rugby-ştii tot nu aveau ghete.
Pentru antrenarea naţionalei a fost adus francezul Gonnetaut. Stadionul ANEF
a fost dotat cu doua noi tribune in valoare de 950.000 lei si, respectiv,
975.000 lei. S-au construit 6 vestiare, o parcare pentru 1000 de maşini. La
antrenamentul din 20 aprilie, rugby-ştii erau solicitaţi “sa vina la stadion
cu buletinul biroului populaţiei, livretul militar sau foaia de lăsare la
vatra, trei fotografii fata-bust, format 6/9 pe fond alb. Toate pentru
eliberarea paşaportului”. Jucătorii erau “rugaţi sa comunice in scris ce
suma vor sa ia in moneda străina, rămânând ca Federaţia sa facă formele
necesare”. Cu trei zile înaintea plecării spre Berlin, doar 11 jucători
aduseseră cele solicitate.
Pe lângă antrenamentele obişnuite, s-a reorganizat Cupa Olimpica, in cadrul
căreia naţionala de rugby a jucat cu cele mai puternice echipe de club.
Ultimul meci a fost oprit din cauza unor altercaţii, finalizate cu o bătaie
generala. Vinovat de incident, Florea de la PTT, a fost scos din lotul
naţional. Solidarizându-se cu acesta, alţi trei jucători de la PTT,
selecţionaţi pentru naţionala, au refuzat sa mai facă parte din lot.
Preocuparea majora o constituia insa preocuparea banilor necesari. In afara
fotbalului – care beneficia de fonduri importante – toate sporturile, cu
federaţiile lor, făceau eforturi disperate pentru a “putea împinge căruţa
împotmolita”, după cum se exprima un ziarist. Rugby-ştii in disperare de
cauza au apelat la fotbalişti. Mario Gebauer a obţinut acordul Biroului
Federal de a acorda un împrumut de 20.000 lei. Prin alte combinaţii, in cele
din urma s-a strâns suma de 75.000 lei.
Astfel s-a reuşit deplasarea lotului naţional de rugby la Berlin. La 11 mai
1936, sportivii s-au îmbarcat la ora 10: 45 din triajul Griviţa, plecarea
oficiala fiind la 12: 00 din Gara de Nord. Au fost petrecuţi de peste 200 de
prieteni si susţinători. Cei 21 sportivi părăseau tara înghesuiţi in trei
vagoane de clasa a treia. Un singur component al lotului, bancherul Nicolae
Chrissoveloni, căpitanul echipei, a plecat a doua zi, cu vagonul de dormit,
plătindu-si singur deplasarea. Alte şapte persoane i-au însoţit pe
rugby-ştii noştri la Berlin, plătindu-si fiecare biletele cu cate 4.000 lei.
In capitala germana, selecţionata noastră a pierdut toate meciurile
disputate, cu Franţa (29-5), Italia (8-7), Germania (37-9). In meciul cu
Italia, romanii au condus cu 7-0, italienii câştigând in cele din urma cu
ajutorul arbitrului Leipprandt, care le-a refuzat o încercare valabila.
Cu ghetele pingelite
Primul test disputat in România (meci cu naţionala unei alte tari), a avut
loc la 25 aprilie 1937, cu Italia. In disputele anterioare, echipa noastră
fusese învinsa 7-0 (Milano 1934), si, cum am mai spus mai sus, 8-7 (Berlin,
1936). Acum se spera intr-o revanşa.
Meciul cu Italia a fost pus sub patronajul regelui Carol II. In comitetul de
organizare se aflau primul ministru, Gh. Tatarascu, ministrul Lucrărilor
Publice si al Comunicaţiilor, Richard Franasovici, prefectul Politiei
Capitalei, Gabriel Marinescu, impreuna cu primarii sectoarelor, alţi
fruntaşi ai vieţii publice. Cu toate acestea simandicoasa componenta,
comitetul de organizare cu a ajutat cu nimic, financiar, pregătirea echipei.
Din cauza lipsei de bani, s-a renunţat la cantonamentul de la Snagov.
Sportivii se descurcau fiecare cum puteau. Eustatiu Marculescu se plângea ca
nu are încălţări potrivite, in fiecare duminica, înaintea meciurilor, fiind
nevoit sa dea cate 20 de lei unui cizmar pentru a-i carpi ghetele.
Trei
studenţi de la ANEFS au fost chemaţi sa le facă masaje sportivilor, in
absenta unui maseur al naţionalei. Gică Ionescu îşi anunţa colegii ca in
ziua meciului va fi si ziua lui de naştere si primeşte orice cadou. Cumnata
jucătorului Nicolae Tanoviceanu, italianca, si-a “delectat” familia timp de
trei săptămâni cu feluri gătite doar din macaroane si cântând intr-una
Giovinezza, imnul Italiei. Casierul Federaţiei de Rugby, Ghimpeteanu, le-a
dat jucătorilor doar cate doua invitaţii gratuite de acces pe stadion in
ziua meciului, dintre care una era chiar pentru titularul echipei. Biletele
costau 60 de lei la tribuna si 30 de lei la peluza. In fine, înaintea
confruntării, componenţii lotului au primit o masa la restaurantul Moldova.
Meciul s-a disputat pe o vreme neprielnica, cu ploaie si frig, pe acelaşi
stadion ANEF, devenit acum “Regele Carol II”. Au asistat doar 8.000 de
spectatori. Partida s-a încheiat la egalitate, 0-0, scor onorabil având in
vedere condiţiile precare de pregătire ale echipei. După partida, rugby-ştii
s-au răspândit la casele lor, oficialităţile participând la o masa festiva
in cinstea oaspeţilor la restaurantul Colorado.
In componenta lotului roman s-a aflat si arhitectul Ascanio Damian, profesor
universitar mai târziu si unul dintre statornicii colaboratori ai
Magazinului istoric, in anii ’80. In anul următor, 1937, Bucureştii au
găzduit Campionatul European de Rugby, eveniment de o importanta deosebita
in istoria acestui sport.
Una dintre cele mai vechi federaţii sportive din România – Federaţia Română
de
gimnastică aniversează un secol de existenţă, moment care coincide cu cei
125 de ani de la
crearea Federaţiei Internaţionale de gimnastică.
La cei 100 de ani ai săi, Federaţia Română de gimnastică se prezintă cu un
palmares impresionant, palmares care o situează între cele mai prestigioase
şi mai puternice
federaţii de gimnastică din lume.
Bilanţul general ce rezultă din tabelele de mai jos reprezintă o imagine
edificatoare, spre mândria şi elogiul pe care îl aducem, cu acest prilej
aniversar, tuturor generaţiilor care au muncit în gimnastica românească în
această perioadă istorică.
Aniversarea federaţiei este un moment de aducere aminte despre toţi cei care
au
contribuit la edificarea şcolii româneşti de gimnastică, la realizările ei
extraordinare, apreciate în
lumea întreagă. Generaţii întregi de specialişti, profesori şi antrenori
şi-au dăruit o parte din viaţa
lor acestei discipline sportive cu valenţe de artă şi care a adus glorie,
faimă şi bucurie întregii ţări.
Pentru ca memoria timpului să le păstreze numele, evocăm o parte din
persoanele care au
îndeplinit funcţii importante în cadrul federaţiei noastre până în prezent,
în limita datelor de care
dispunem:
- preşedinţi – dr. Mihail Gheorghe Berceanu (1937), Constantin Stoicescu
(1942),
Ion Şiclovan (1960-1966), Elena Papurad (1967-1978), Constantin Peştişan,
Maria Loghin, Ion
Tripşa, Nicolae Vieru (din 1987);
- secretari generali – Alexandru Crăciunescu (1940), Virgil Orăşanu, Robert
Podlaha (1949), Lovy Francisc, Claudiu Atanasiu, Nicolae Vieru (1967-1983),
Maria
Loghin (1989), Adrian Stoica (din 1990).
Şcoala românească de gimnastică
Şcoala românească de gimnastică a format sportivi de legendă care au intrat
în istoria sportului şi gimnasticii mondiale. Dintre aceştia, în mod
cronologic, câteva nume sunt
elocvente: Elena Leuşteanu, Sonia Iovan, Dan Grecu, Nadia Comăneci,
Ecaterina Szabo, Daniela
Silivaş, Aurelia Dobre, Cristina Bontaş, Lavinia Miloşovici, Marius Gherman,
Gina Gogean,
Simona Amânar, Maria Olaru, Andreea Răducan, Marius Urzică, Ion Suciu,
Marian Drăgulescu,
Dan Potra, Cătălina Ponor, Monica Roşu, Daniela Sofronie, Alexandra Eremia,
Răzvan Şelariu,
etc.
Aceeaşi şcoală românească a dat reputaţi tehnicieni – admiraţi în toată
lumea
– şi pe care îi enumerăm tot în ordinea cronologică a afirmării lor:
Iosif Jianu, Livia Costa, Maria Simionescu, Petre Dungaciu, Nicolae Băiaşu,
Nicolae Covaci, Emilia
Liţă, Marta şi Bella Karoly, Atanasia Albu, Gheorghe Gorgoi, Adrian Goreac,
Maria Cosma,
Octavian Bellu, Leana Sima, Eliza Stoica, Mariana Bitang, Nicolae Forminte,
Sandu Lucian şi
Ioan Pop
– la feminin; Francisc Kocsis, Nicolae Vieru, Costache Gheorghiu,
Mircea Bădulescu,
Gheorghe Condovici, Vasile Coşariu, Mircea Lisovschi, Ştefan Hărgălaş, Dan
Grecu, Aurelian
Georgescu, Ştefan Gal, Adrian Sandu şi alţii – la masculin.
Gimnastica ritmică
sport olimpic care a cunoscut şi perioade de înflorire
dar şi
de regres a dat, de asemenea, gimnasticii româneşti personalităţi sportive
ca Doina Stănculescu şi
Irina Deleanu precum şi antrenoare competente ca Ana Moţet, Gineta
Stoenescu, Elena Sima,
Maria Gârbă, Mihaela Târnăveanu-Manos, etc.
O ramură tânără care a intrat în familia gimnasticii româneşti din anul 1994
este
gimnastica aerobică, care ne-a adus mari satisfacţii datorită muncii
perseverente a unor sportivi şi
specialişti inimoşi ca: Maria Fumea, Gineta Stoenescu, Gabriel Popescu,
Claudiu Varlaam.
Gimnastica aerobică
Gimnastica aerobică a lansat, de asemenea, nume de sportivi precum Cristian
Moldovan, Isabela
Lăcătuş, Remus Nicolae, Mihaela Pahoata.
Un omagiu se cuvine adus unor mari dascăli care au avut contribuţie la
formarea
de cadre valoroase şi au adus servicii gimnasticii româneşti ca profesori,
arbitri sau oficiali. În
acest sens amintim de Virgil Roşală, Adina Stroescu, Iosif Mayer, Robert
Podlaha, Nicolae
Băiaşu, Petre Dungaciu, Gheorghe Ghişoiu, Elena Firea, Iosif Hidi, Elena
Sinea, Carol Bedő,
Silviu Magda.
Ca expresie a valorii şi aprecierii de care se bucură specialiştii
gimnasticii
româneşti, menţionăm poziţiile importante şi prestaţiile prestigioase ale
reprezentanţilor federaţiei
noastre de-a lungul anilor în organismele internaţionale, care au contribuit
nemijlocit la
dezvoltarea şi conducerea gimnasticii mondiale: Maria Simionescu – în cadrul
Comitetului
Tehnic feminin al F. I. G. (1972-2000), Nicolae Vieru (din 1976) – ales de 4
ori ca vicepreşedinte
al F. I. G. şi tot de atâtea ori ca membru al Comitetului Executiv al F. I.
G. , Adrian Stoica – ales în
anul 1992 în Comitetul Tehnic masculin al F. I. G. şi actualul preşedinte
(aflat la al doilea mandat)
al acestui comitet, Maria Fumea – membru în Comitetul Tehnic pentru
gimnastică aerobică al
F. I. G. din anul 2000, Anca Grigoraş – membru al Comitetului Tehnic feminin
al U. E. G. (1995-
2004) iar din 2005 – membru al Comitetului Tehnic feminin al F. I. G. ,
Mircea Apolzan – membru
din 1999 al Comitetului Tehnic masculin al U. E. G.
FSGR
Fondată în luna septembrie 1906, Federaţia Societăţilor de gimnastică din
România (F. S. G. R. ) reunea 21 societăţi de gimnastică. Primul preşedinte
a fost colonelul Petru
Năsturel iar primul vicepreşedinte Spiru Haret – ministrul învăţământului
din vremea respectivă.
În anul 1907 are loc afilierea la Federaţia Internaţională de gimnastică –
Petre
Năsturel fiind în 1910 membru în Biroul Uniunii Europene – iar în 1987
afilierea la Uniunea
Europeană de gimnastică, înfiinţată la rândul ei în 1982.
La început, orientarea federaţiei s-a caracterizat prin exclusivism
pronunţat –
dorindu-se ca, în perspectivă, federaţia să devină forul conducător al
educaţiei fizice şi sportului
din România. Conservatorismul F. S. G. R. a fost o frână pentru dezvoltarea
activităţii sale în
concordanţă cu evoluţia internaţională a acestei discipline!
Vechiul sistem germano-francez prevedea organizarea de serbări cu gimnastică
de ansamblu, piramide, exerciţii la bară şi la cal, box, lupte, dansuri
populare, scrimă. Unul dintre
dascălii care au contribuit la promovarea gimnasticii la aparate şi la
crearea de societăţi de
gimnastică în Ardeal, Banat şi în Bucureşti a fost Gheorghe Moceanu
(1835-1909). El este
considerat fondatorul gimnasticii în şcoală şi în armată.
A urmat apoi o
perioadă când în şcoală,
armată şi la Academia de Educaţie Fizică s-a introdus sistemul de gimnastică
suedeză a lui Ling,
sistem care nu agrea lucrul la aparatele specifice. Abia după 1944 se
constată o orientare spre
gimnastica la aparate – cu centre mai importante la Reşiţa, Braşov,
Bucureşti şi Cluj (unde
activitatea s-a datorat pasionatului gimnast Albin Moraru şi profesorului
Simion Ilieşu).
În 1945 gimnastica intră într-o nouă etapă sub egida Organizaţiei Sportul
Popular (OSP). Astfel, în anul 1947 se organizează primele Campionate
Naţionale câştigate la
individual de Berta Corbeanu şi Mihai Botez.
Între 1949 şi 1964 gimnastica
sportivă înregistrează
o dezvoltare fără precedent (cu toate că uneori programele de concurs au
fost încărcate în mod
inutil şi cu probe din atletism, probe la care s-a renunţat după o anumită
perioadă), fiind
organizate cu regularitate Campionate Naţionale pentru seniori şi juniori
precum şi Campionate
şcolare.
1952 şi Helsinki
În anul 1952 echipele de gimnastică – băieţi şi fete participă la Jocurile
Olimpice
de vară de la Helsinki, clasându-se pe locuri modeste; prima participare a
gimnaştilor români la
Jocurile Olimpice a fost în 1936 la Berlin cu echipa masculină, participarea
fiind una simbolică.
Primele afirmări internaţionale sunt realizate de gimnastica feminină, care
cucereşte la echipe medaliile de bronz la Jocurile Olimpice din 1956 şi 1960
precum şi la
Campionatele Mondiale din 1958 de la Moscova iar la individual prin Elena
Leuşteanu la sol la
Jocurile Olimpice de la Melbourne. În anul 1957 Federaţia Română de
Gimnastică este gazda
primei ediţii a Campionatelor Europene feminine – organizate la Sala
“Floreasca” din Bucureşti.
De atunci, în fiecare an, se organizează Campionatele Internaţionale,
competiţie care a ajuns la a
49-a ediţie şi se bucură de un deosebit prestigiu.
După rezultatele mai slabe de la Olimpiada din 1964 de la Tokio şi absenţa
de la
Jocurile Olimpice de la Mexico din 1968 a urmat o perioadă de căutări şi de
reorganizare a
activităţii federaţiei – cu schimbări de generaţii şi de reorientare a
pregătirii şi a programelor, fapt
ce a determinat un salt calitativ care s-a materializat în anii ce au urmat
prin apariţia unei
adevărate şcoli de gimnastică, şcoală ce se va impune în timp pe arena
internaţională.
De notat, în primul rând, apariţia în 1969 a liceului de la Oneşti condus de
Maria
şi George Simionescu, care a devenit un model prin sistemul de organizare şi
desfăşurare a
procesului de pregătire în gimnastică feminină şi bază a succeselor de mai
târziu; din 1995 liceul
poartă numele Nadiei Comăneci.
Gimnastica masculină se organizează în Bucureşti într-un concept nou de
pregătire şi rezultatele nu se lasă aşteptate. Astfel, Dan Grecu realizează
primul mare succes al
gimnasticii româneşti – medalie de aur la inele la Mondialele din 1974 de la
Varna.
Se deschide o etapă nouă care va consacra gimnastica românească definitiv pe
plan mondial. Anul 1975 este marcat în mod strălucitor de apariţia şi
lansarea Nadiei Comăneci la
Campionatele Europene de la Skien. A urmat apoi Olimpiada de la Montreal –
denumită
sugestiv “Olimpiada Nadiei Comăneci”, nume care devine simbol al gimnasticii
mondiale şi
simbol pentru toţi copiii lumii. Prin performanţele sale răsunătoare
consemnate de istoria
sportului ca expresie a perfecţiunii Nadia este recunoscută peste ani de
mişcarea olimpică ca
sportiva secolului XX şi rămâne regina veşnică a gimnasticii.
În anul 1977 ia fiinţă Centrul Olimpic de la Deva prin care se marchează o
altă
etapă importantă în evoluţia gimnasticii feminine, care a dominat arena
mondială şi europeană;
existenţa Centrului de la Deva este legată de numele antrenorilor Bella şi
Martha Karoly precum
şi de sprijinul unor oameni inimoşi ca Viorel Jianu şi Mihai Bănulescu.
În 1979 la Forth Worth/SUA echipa României cucereşte primul titlu mondial.
Câştigând de 3 ori consecutiv titlul de campioană absolută a Europei (1975,
1977 şi 1979) Nadia
Comăneci a intrat în posesia definitivă a cupei transmisibile a acestei
competiţii, cupă
confecţionată de F. R. Gimnastică la prima ediţie din 1957 a Campionatelor
Europene.
A urmat la echipe feminin primul titlu olimpic în 1984 la Los Angeles precum
şi
un alt titlu mondial la Rotterdam în 1987. Succesele individuale din această
perioadă sunt legate
de numele gimnastelor Ecaterina Szabo, Aurelia Dobre, Daniela Silivaş.
După revoluţia din decembrie 1989, Federaţia va continua sistemul de
organizare
şi pregătire tradiţional iar performanţele se amplifică atât la feminin cât
şi la masculin prin munca
a unor noi generaţii de talente. Astfel, echipa feminină cucereşte
consecutiv atât titlurile
mondiale (în anii 1994, 1995, 1997, 1999 şi 2001) precum şi cele olimpice
(2000 şi 2004). De
asemenea, fetele îşi adjudecă titlurile europene la echipe în anii 1994,
1996, 1998 şi 2004. Alte
mari gimnaste ca Lavinia Miloşovici, Gina Gogean, Simona Amânar, Maria
Olaru, Andreea
Răducan, Cătălina Ponor şi Monica Roşu îşi înscriu numele şi un palmares
strălucitor în istoria
gimnasticii. Toate aceste succese sunt legate şi de numele antrenorilor
Octavian Bellu şi Maria
Bitang.
Gimnastica masculină
Gimnastica masculină acumulează valoare pregătindu-se la Centrul Olimpic de
la
Reşiţa (1984-1996) precum şi la cel din Bucureşti (din 1997). Băieţii
cuceresc la individual titlul
olimpic la cal cu mânere şi multe titluri de campion mondial şi european iar
la echipe medalii de
bronz la Jocurile Olimpice din 2004 şi la Campionatele Mondiale de la Sabae
din 1995 iar
medalie de aur la Campionatele Europene de la Patras (2002) şi de la
Ljubljana (2004). Sunt de
menţionat, de asemenea, titlurile europene de la individual compus câştigate
de Dan Potra (2002)
şi Marian Drăgulescu (2004).
Gimnastica aerobică a urmat îndeaproape gimnastica artistică, cu rezultate
prestigioase pe plan mondial şi european. Pe plan internaţional gimnastica
aerobică din România
a devenit deschizătoare de drumuri şi model pentru definirea conceptului
acestei noi discipline
sportive. După cucerirea a mai multor titluri mondiale la trio (1996, 1997,
2000 şi 2004) şi la
individual feminin (2000), a locurilor 1 la grup (2002 şi 2004) precum şi a
mai multor titluri de
campion european – au urmat titlurile de la general pe echipe la
Campionatele Mondiale (2002 şi
2004), titluri ce au situat România pe locul 1 în lume la această
disciplină.
Gimnastica ritmică are o istorie mai zbuciumată în căutarea sistemului său
propriu de organizare. Astfel, în 1990, la iniţiativa unui grup de
antrenoare, gimnastica ritmică
devine federaţie independentă până în anul 1997 când revine în cadrul
Federaţiei Române de
Gimnastică. Din 2003 redevine din nou federaţie de sine stătătoare pe plan
naţional.
Apariţia în anul 2001 a Legii sportului şi reaşezarea federaţiei în acelaşi
an sub o
formă cu mai multă autonomie, reorganizarea cluburilor şi reconsiderarea
întregii activităţi
sportive a dat un aspect nou şi a generat un nou impuls sportului românesc.
Gimnastica s-a bucurat de sprijinul Ministerului Tineretului şi Sportului
(1990-2003), al Agenţiei Naţionale pentru Sport (din 2003) precum şi al
Comitetului Olimpic Sportiv
Român.
Am beneficiat de suportul unor sponsori din ţară şi din străinătate pe care
îi
reamintim şi cu acest prilej: Longines, RomTelecom, Kenwood, Adidas,
Cristian Moreau, IWA,
Janssen Fritssen, Ardaf – cărora le păstrăm întreaga noastră recunoştinţă.
Gimnastica – sport de tradiţie al frumuseţii şi al armoniei mişcărilor
constituie
una dintre cele mai eficiente forme de activitate ce stau la baza
dezvoltării motricităţii precum şi a
fiinţei umane.
Rezultatele constante realizate de gimnastica românească decenii la rând
demonstrează existenţa unui sistem viabil şi a unei adevărate şcoli de
gimnastică cu tradiţie – care
se bucură de recunoaştere pe plan mondial, aceasta constituind şi baza
succeselor viitoare.
Sistemul are la bază munca întregii ţări, a antrenorilor şi secţiilor din
cluburile sportive care au
dat sportivi pentru loturile naţionale.
Adresa clubului: Calea Floreasca, nr. 18-20, Bucureşti, sector 1
Adresa stadionului: Şoseaua Ştefan cel Mare nr. 7 - 9, Bucureşti, sector 2
PALMARES
Campioana a României de 18 ori, câştigătoare a cupei României de 11 ori şi UEFA Champions League semifinalista in 1983/1984,
şi sfert-finalistă în 1982/1983.
Istoria pe scurt
Clubul Dinamo a luat fiinţa in primăvara anului 1948, mai precis la data
de 14. Mai. 1948, când a avut loc fuziunea dintre Unirea Tricolor Mai si
Ciocanul Bucureşti.
Echipa de fotbal Dinamo Bucureşti va debuta in Divizia Naţionala la data
de 22. August. 1948. Printre jucătorii care evoluau atunci la Dinamo se
aflau: Angelo Niculescu, Şiclovan, Bartha, Sarbu, Karkas, Teodorescu,
Dumitru-Nicolae, Al. Ene, Suru, Calinoiu, C. Marinescu si alţii.
LA 14. Octombrie. 1951 are loc inaugurarea stadionului Dinamo. In primul
meci pe acest stadion "câinii" au învins cu 1-0 pe Locomotiva Timişoara.
In 1955, "alb-roşii" câştiga primul titlu de campioana, condusa fiind de
pe banca de Profesorul Angelo Niculescu. In toamna anului 1956, Dinamo
debutează in Cupa Campionilor (premiera pentru fotbalul romanesc) eliminând
in primul tur formaţia turca Galatasaray Istambul (3-1, 1-2).
In 1959, Dinamo câştiga pentru prima data Cupa României, învingând in
finala pe Minerul Baia-Mare cu 4-0.
Primul event vine in 1962. Atunci Dinamo învingea in finala cupei eterna
rivala Steaua cu 5-3. Antrenori erau: Nicusor si Nedelescu.
Participând din nou in Cupa Campionilor, in 1965 "alb-roşii" reuşesc un
rezultat foarte bun învingând la Bucureşti mult mai titrata Internazionale
Milano.
In 1965 apare la Dinamo, Mircea Lucescu, iar in 1968, Cornel Dinu, aceştia
fiind doi dintre cei mai mari jucători pe care i-a avut Dinamo.
Dinamo a fost prima echipa româneasca ajunsa in semifinalele Cupei
Campionilor, parcursul fiind următorul: Turul 1, (1-0, 3-0) cu Kuusysi Lahti
din Finlanda, Turul 2, (3-0, 2-3) cu Hamburger SV, care era in acel moment
deţinătoarea Cupei Campionilor, Turul 3, (1-0, 1-1) cu Dinamo Minsk, iar in
fine in semifinale Dinamo întâlnea celebra FC Liverpool care ne-a eliminat
(1-2, 0-1).
In 1986, "câinii" înving in finala Cupei României, cu 1-0 pe Steaua care
era campioana intercluburi din Europa.
Dinamo este si prima echipa româneasca ajunsa in semifinalele Cupei
Cupelor. Asta se întâmpla in 1989, eliminând atunci pe Dinamo Tirana (2-0,
0-1), pe Panathinaikos Atena (2-0, 6-1), pe Partizan Belgrad (2-1, 2-0)
fiind eliminaţi in semifinale de Anderlecht Bruxelles (0-1, 0-1).
Alb-roşii" au reuşit o mare performanta in ediţia de campionat 1991-1992,
când reuşea sa cucerească titlul de campioana fără a pierde nici un meci.
Antrenori erau atunci: Halagian, Hizo si Cheran, iar Director tehnic,
olandezul Rinus Israel.
A urmat o perioada nefastă, plină de căutări, fără reuşite majore pe plan
intern sau internaţional.
Revenirea la viata a fotbalului dinamovist a început cu sezonul 1998-1999,
când echipa a devenit vicecampioana a României, după ce echipa antrenata de
Cornel Dinu a dominat multa vreme competiţia naţionala nr. 1 de o maniera
entuziasmantă. In următoarea ediţia, 1999-2000, dinamoviştii deveneau
campioni ai României, pentru a 15-a oara, cu Mister la "pupitru", reuşind sa
cucerească si Cupa României (2-0 cu "U" Craiova), realizând astfel eventul.
Printre fotbaliştii care au jucat la Dinamo in acea perioada s-au aflat, in
primul rând, Lupescu, Vladoiu, Vali Năstase, Mihali, marocanul Khalid
Fouhami, Preda, Iftodi, Mutu, Ionel Gane, Marius Niculae dar si alţi
jucători precum: Buta, Cernat, Mara, Cr. Vlad sau Cl. Dragan.
In 2001 Dinamo câştigă din nou Cupa României iar in 2002 "alb-roşii"
cuceresc pentru a 16-a oara titlul de campioni. Un an mai târziu, Dinamo
cucereşte a 10-a Cupa a României după un sezon măcinat de probleme.
In sezonul european 2003 - 2004, Dinamo este la un pas de primăvara
europeana, reuşind un bun parcurs european cu 4 victorii, un egal si o
înfrângere. Din echipa care a făcut o buna figura in Cupa UEFA au făcut
parte: Preda, Delwarte, Barcauan, Burca, Semeghin, Stoican, Iordache, Fl.
Petre, Grigorie, Alexa, Tames, Vl. Munteanu, Ianis Zicu, Ionel Danciulescu,
Claudiu Niculescu sau Ciprian Marica. Dinamo a reuşit performanta de a
învinge in doua meciuri pe Sahtior Donetk, echipa care a jucat câţiva ani in
UEFA Champions League. In acest an european Dinamo a adus cele mai multe
puncte UEFA pentru România din ultimii 6 ani.
Cam aceasta ar fi prezentarea pe scurt a istoriei acestei frumoase echipe.
Daca in ultima vreme ne-am revenit pe plan intern, daca in ultimii patru ani Dinamo a câştigat mereu cate un trofeu intern suporterii aşteaptă ca echipa
sa aibă un parcurs european ca pe vremuri, aşteaptă primăvara europeana.
Succes Dinamo in lupta pe doua fronturi, aşteptăm un nou event !
LEGENDE ALE CLUBULUI DINAMO
Cornel Dinu
Data naşterii: 2 August 1948 (Târgovişte)
Cariera si performante: După o prima legitimare la Metalul Târgovişte, in
1966 s-a transferat la Dinamo. A debutat in prima divizie pe 25 Septembrie
1966 intr-un meci: Dinamo - Steagul Roşu (0-1). Are apoi o ascensiune
sportiva rapida, datorita marilor sale calităţi fizice (forţa, rezistenta)
si psihice (angajament, combativitate, dăruire).
A evoluat ca fundaş central
sau mijlocaş posturi in care si-a adus o importanta contribuţie la succesele
formaţiei Dinamo, cu care a câştigat campionatul naţional in ediţiile
1970-71, 1972-73, 1974-75, 1976-77, 1981-82, 1982-83 si Cupa României,
ediţiile 1967-68, 1981-82. A jucat de 75 de ori in echipa naţionala cu care
a participat la Campionatul Mondial din Mexic (1970) si la Campionatul
European (1972).
Abandonează cariera de jucător in 1983 dar continua sa
lucreze ca antrenor secund la Dinamo, funcţie in care reuşeşte câteva
performante notabile: semifinala Cupei Campionilor Europeni, câştigarea
campionatului si a cupei, toate in 1984, an in care devine si antrenor
principal. Continua cariera de antrenor principal si la alte echipe precum:
CS Târgovişte, Metalul Bucureşti, ASA Târgu Mureş, Otelul Galaţi, "U" Cluj
si FC Olt. Începând cu 8 aprilie 1992 preia conducerea naţionalei cu care
acumulează 9 puncte in preliminariile de calificare pentru World Cup SUA
'94.
Este demis insa după insuccesul de la Kosice. Devine pentru o perioada
director al FC Naţional, după care revine la Dinamo in funcţia de
preşedinte. In 1998 devine antrenor principal la Dinamo cu care câştiga
campionatul in sezonul 1999-2000 si Cupa in sezonul 2000-2001.
Cifre. Calităţile sale sportive precum si experienţa competiţionala, l-au
impus printre cei mai valoroşi jucători ai fotbalului romanesc. A fost
declarat cel mai bun fotbalist in ani 1970, 1972 si 1974. Deţine recordul in
ceea ce priveşte numărul de prezente in Divizia A: 454 marcând 53 de goluri.
A jucat 33 de meciuri in cupele europene marcând 3 goluri. Echipa naţionala
a fost si el un capitol important din viata lui Cornel Dinu. A jucat de 75
de ori, marcând 7 goluri, timp in care a participat si la doua competiţii
majore.
Mircea Lucescu
Data Naşterii: 21 Iulie 1954 (Bucureşti)
Cariera si performante. In 1961 este legitimat la Şcoala Sportiva 2
Bucureşti, unde activează doi ani, după care se transfera la Dinamo. Aici
joaca doi ani, timp in care debutează si in Divizia A (21.06. 1964, Dinamo -
Rapid, 5-2), după care urmează doi ani petrecuţi in divizia B la Ştiinţa
Bucureşti. După aceea revine la Dinamo unde joaca pana in 1977, perioada in
care îşi defineşte personalitatea sportiva, reuşind sa câştige 5 titluri si
o cupa. Urmează perioada 1977-1981 la Corvinul Hunedoara unde in ultima
parte a activat si ca antrenor.
A fost cea mai buna perioada din istoria
acestui club. In toamna lui 1981, abandonează cariera de jucător si preia
echipa naţionala. In 1982 devine director tehnic al FRF, calitate in care
ocupându-se direct de pregătirea echipei reuşeşte superba performanta de a
califica echipa naţionala la turneul final al Campionatului European din
Franţa, 1984. Din 1986 devine antrenor la Dinamo. In sezonul 1989-1990,
câştiga eventul cu Dinamo. Pe plan european reuşeşte sa ajungă in sferturile
cupei cupelor (1988-1989) si in semifinalele aceleiaşi competiţii un sezon
mai târziu.
Urmează perioada italiana unde antrenează in perioada 1991-1997,
Pisa, Brescia si Reggiana. In 1997 revine in tara la Rapid cu care câştiga
cupa in 1997-1998 si campionatul un an mai târziu. Urmează experienţa
Internazionale Milano, urmata de excepţionalele performante obţinute cu
Galatasaray Istambul, campionatul Turciei, cupa UEFA si supercupa Europei.
Din sezonul 2002-2003 antrenează formaţia turca Besiktas Istambul cu care a
si câştigat campionatul, inca din primul an, urmând sa participe in Liga
Campionilor.
Cifre. In prima divizie a tarii noastre a jucat de 360 de meciuri marcând
78 de goluri. A jucat de 70 de ori in echipa naţionala, cu care a participat
la CM din Mexic in 1970 si la CE din 1972. Pentru reprezentativa tarii a
marcat 9 goluri. A jucat 15 meciuri in cupele europene reuşind 3 goluri.
Ion Nunweiller
Data Naşterii: 09 Ianuarie 1936 (Piatra Neamţ)
S-a transferat la Dinamo in 1951, unde a activat ca jucător pana in 1972
(cu doua perioade de întrerupere când a jucat la Dinamo Obor si Fenerbahce
Istambul). Sigur la deposedări, joc bun cu capul, calităţi fizice si morale
excelente, cam acestea ar fi pe scurt calităţile unui fotbalist ambiţios si
tenace. A fost un veritabil stâlp al apărării dinamoviste si al echipei
naţionale, in cele 40 de meciuri in care a purtat tricoul cu numărul 3 al
primei reprezentative.
Cifre. A câştigat 5 titluri de campion cu Dinamo si unul cu Fenerbahce
Istambul, precum si trei Cupe ale României cu Dinamo. A jucat de 40 de ori
in echipa naţionala. Ca antrenor a reuşit performanta de câştiga titlul cu
Dinamo chiar in primul sezon de antrenorat (1972-1973). Tot ca antrenor
principal a mai cucerit cu Dinamo un titlu si in sezonul 1976-1977.
Florea Dumitrache
Data Naşterii: 22 Mai 1948 (Bucureşti)
Descoperit de antrenorul Tr. Ionescu care l-a transferat la Dinamo in
1964, Florea Dumitrache a fost un jucător remarcat mai ales prin
driblingurile sale de excepţie dar si prin spectaculozitatea loviturilor de
cap. La Dinamo a realizat marile sale perforante, câştigând de trei ori
campionatul si odată Cupa României. A fost golgheterul primei divizii in
sezoanele 1968-1969 si 1970-1971.
Cifre. A jucat de 358 de ori in prima divizie, reuşind 170 de goluri. In
echipa naţionala a adunat 31 de selecţii, reuşind sa înscrie 15 goluri. S-a
numărat printre componenţii de baza i echipei naţionale, participante la
Campionatul Mondial din Mexic, 1970.
Despre Rapid s-au scris cărţi însufleţite de condeiul magic al celor mai
străluciţi gazetari, s-a făcut risipa de metafore. Dar, întotdeauna,
spiritul sau a fost cel mai bine descris de constatările suporterilor
înşişi:
Clubul s-a născut din pasiunea câtorva muncitori ceferişti pentru sportul
privit atunci cu uimire de cei mai mulţi. Iar aceasta pasiune a fost
suficienta pentru a-l tine in viata opt decenii. Se cunosc chiar si numele
părinţilor spirituali ai echipei. Intr-o zi de septembrie, in toamna lui
1923, maistrul Teofil Covaci si strungarii Grigore Grigoriu si Geza Ginzer,
de la atelierele Griviţa, semnau actul de fuziune intre "Atelierele" si
"Excelsior" Numele pe care l-au ales a fost firesc, Rapid. Culoarea vişinie
a fost aleasa pentru echipament, chiar de şotia lui Grigoriu, având sa
devina, in timp simbolul giuleştenilor si al unei iubiri fără seamăn.
Dar echipa nu ar fi fost aceeasi fără Giuleşti. Din 1932, meciurile si
antrenamentele au început sa se desfăşoare sub Podul Grant. Arena a fost
gata abia in 1939, cu ambiţia de a reproduce la o scara mai mica stadionul
"tunarilor" lui Arsenal. Era timpul sa îşi facă apariţia si celebra galerie
a Rapidului.
Clubul a evoluat, in timp, si sub alte denumiri, dar, lucru sugestiv, toate
aveau o unica semnificaţie, fie ca se numeau "Locomotiva", "CFR" sau, in
fine, "Rapid"
Spiritul Rapidului
Rapid a început destul de repede sa exercite o fascinaţie asupra publicului.
Chiar si adversarii simţeau ca e "ceva" deosebit in legătură cu aceasta
echipa. Se vedea din ardoarea cu care se luptau in fiecare meci împotriva
"feroviarilor"
Pentru cei crescuţi in şuieratul locomotivelor din Calea Griviţei, Rapid
reprezenta esenţa sportivităţii. Posibilitatea de a se simţi învingători in
fata unui adversar mai puternic. O evadare dintr-un trai deloc uşor, la
fiecare sfârşit de săptămână, si o raza de speranţa.
Cu timpul, insa, oameni de toate condiţiile au început "sa se simtă
giuleşteni". Rapid a devenit, de atunci echipa cu cei mai mulţi simpatizanţi
din rândul vedetelor si artiştilor, oameni ce au iubit sincer spiritul
alb-vişiniu.
Era si greu sa nu fii atras de arena de sub Podul Grant, când pe ea evoluau
nume de legenda ca Baratki, Ionica Bogdan, Bazil Marian, Ozon, sau Fanică
Filote.
Era vremea când pe Giuleşti se inventa fotbalul spectacol. O reţeta care s-a
dovedit de succes in Cupa României, competiţia predilecta a clubului, si
care avea sa-i aducă pe alb-vişinii chiar in finala Cupei Europei Centrale
in 1940, nedisputata din cauza războiului. Dar marele vis al Giuleştiului,
cucerirea campionatului, s-a împlinit abia in 1967, cu Valentin Stănescu la
cârma si cu jucătorii Răducanu, Lupescu, Motroc, Dan Coe, Greavu, Dinu,
Jamaischi, Nasturescu, Neagu, Codreanu, Nichi Dumitriu, Puiu Ionescu si
alţii.
Finalista a Cupei Europei Centrale (1940) - nedisputata din cauza războiului
Cupa Balcanica (1964/1965, 1965/1966)
Performanţe interne:
- trei titluri de campioană a României: 1967, 1999 şi 2003
- de 14 ori vicecampioană a României: 1937, 1938, 1940, 1941, 1949, 1950,
1964, 1965, 1966, 1970, 1971, 1998, 2000 şi 2006
- alte şase clasări pe podium (locul 3): 1948, 1961, 1968, 1996, 2002 şi
2004
- 12 Cupe ale României: 1935, 1937, 1938, 1939, 1940, 1941, 1942, 1972,
1975, 1998, 2002 si 2006
- trei Supercupe ale României: 1999, 2002 şi 2003
- câştigătoare a Cupei Basarabiei (1942), un campionat naţional nerecunoscut
însă oficial
- câştigătoare a Cupei Primăverii (1957), altă întrecere la nivel naţional,
nerecunoscută oficial, menită să înlesnească trecerea de la un sistem
competiţional (primăvară-toamnă) la altul (toamnă-primăvară)
- câştigătoare a Cupei Ligii (1994)
Performanţe externe:
- prima echipă românească ajunsă în finala unei competiţii europene
inter-cluburi: Cupa Europei Centrale (1940 – finala cu Ferencvaros Budapesta
nu s-a mai disputat din cauza războiului)
- cel mai lung parcurs european al unei echipe româneşti într-o competiţie
continentală intercluburi: 16 meciuri in Cupa UEFA 2005-2006
- calificări in sferturile de finală ale Cupei Cupelor (1972-1973) şi Cupei
UEFA (2005-2006)
- câştigătoare, de două ori, a Cupei Balcanice intercluburi: 1965 şi 1966
- o participare în Cupa Campionilor Europeni: 1967
- două participări în Liga Campionilor: 1999 şi 2003
- trei participări în Cupa Cupelor: 1972, 1975 şi 1998
- noua participări în Cupa UEFA: 1968, 1969, 1971, 1993, 1994, 2000, 2001,
2002 şi 2005
- cinci participări în Cupa Intertoto: 1989, 1991, 1992, 1993 şi 1997
Din 1947, anul înfiinţării sale, si pana in prezent, FC Steaua a adunat cele
mai multe trofee din întreaga panoplie a echipelor romaneşti de fotbal.
Echipa-etalon a fotbalului romanesc a câştigat cele mai multe titluri de
campioana, cele mai multe cupe si, de asemenea, cele mai multe Supercupe.
Mai mult, pe plan internaţional, Steaua a câştigat in 1986 Cupa Campionilor
Europeni, fiind la vremea respectiva prima echipa din Europa de Est care
obţinuse acea răsunătoare izbânda.
Golgeteri
Dintre toţi jucătorii care au fost legitimaţi, de-a lungul anilor, la
Steaua, cei mai adulaţi pe stadioane au fost, de regula, aceia care au fost
răspunzători cu golul. In rare situaţii, idolii suporterului stelist au fost
aleşi dintre marii portari ai echipei noastre (Toma, Voinescu, Iordache sau
Duckadam), dintre cei mai eleganţi si siguri fundaşi (Zavoda, Halmageanu,
Sameş, Szatmari, Iovan sau Belodedici), ori dintre cei mai rafinaţi jongleri
cu balonul de la mijlocul terenului (Onisie, Bone, S. Avram, Iordănescu,
Dumitru sau Majearu).
Prezente
Se spune ca marii jucători au făcut marile echipe si invers. De-a lungul
existentei sale, Steaua - cel mai iubit club de fotbal din România - a avut
in componenta sa jucători reprezentativi, nume cu care fotbalul romanesc s-a
mândrit pe plan internaţional, atât la nivelul echipelor de club, cat si in
ceea ce priveşte aportul fiecăruia dintre purtătorii tricoului ros-albastru
la succesele selecţionatei tricolore.
Din vara anului 1947, atunci când nou-formata echipa a Armatei fusese admisa
in Divizia A in locul retrogradatei Carmen, un număr de 427 de fotbalişti au
îmbrăcat tricoul Stelei, cei mai reprezentativi dintre ei făcând cariera la
aceasta echipa, astfel încât numele lor a ajuns sa se confunde cu numele,
stema, ambiţiile si realizările clubului.
Internaţionali
Tradiţia, performantele si numele fotbaliştilor care au evoluat la Steaua au
recomandat clubul nostru ca fiind principalul furnizor de jucători la echipa
naţionala a României. Fie ca aceştia au fost lansaţi din pepiniera proprie,
cum ar fi Marcel Răducanu, Dan Petrescu sau Ilie Dumitrescu, fie ca au fost
transferaţi ca mari talente si viitoare promisiuni, cu toţii au reuşit ca –
si datorita Stelei – sa devina nume in fotbalul internaţional. Daca numele
vedetelor României anilor ’50 si ’60 (fraţii Zavoda, Voinescu, Gh.
Constantin, Bone, Petschovschi, Onisie, Koszka si alţii) nu prea răzbăteau
peste hotare din pricina rigidităţii sistemului politic, cele ale altor
fotbalişti mari ai României (printre care si steliştii Iordănescu, Dumitru,
Duckadam, Piţurcă, Boloni, Hagi, Iovan, Lăcătuş, Belodedici, Ad. Ilie sau
Roşu) au făcut înconjurul lumii prin intermediul agenţiilor de presa si a
televiziunii. Toţi aceştia au ajuns vedete, mai cu seama, după ce au
îmbrăcat tricoul naţionalei României.
Sevilla 1986
Cupa Campionilor Europeni - marea cucerire a Stelei din 1986
7 mai 1986. Ziua in care Steaua a intrat in galeria marilor echipe ale
Europei. Cu un an înainte, atunci când fotbalul romanesc suferea din lipsa
rezultatelor pe plan internaţional, se năştea o echipa care avea sa ajungă,
după doar un sezon, campioana cluburilor europene: STEAUA BUCURESTI.
In vara
anului 1985, un colectiv bine închegat de oameni de fotbal reprezentat din
punct de vedere profesional de antrenorii Emeric Ienei si Anghel Iordănescu,
strângea in juru-i o serie de fotbalişti - unii cunoscuţi, alţii vedete in
devenire, unii consacraţi, alţii tineri si dornici de afirmare - ale căror
nume aveau sa rămână in istoria clubului-fanion al fotbalului din România,
chiar in istoria sportului romanesc. Simpla lor enumerare de atunci suna ca
o poezie: Duckadam, Iovan, Bumbescu, Belodedici, Barbulescu, T. Stoica,
Boloni, Balint, Majearu, Lăcătuş, Piţurcă, Stângaciu, Weissenbacher, Bălan,
Pistol, M. Radu.
"Cine sunt aceşti romani?"
Cei 16 au pornit pe drumul consacrării pe 16 septembrie 1985, plecând in
tara prinţului Hamlet pentru a întâlni campioana Danemarcei, Vejle Bold
Klub. Fără sa se sperie de numele vedetei gazdelor, Alan Simonsen, steliştii
i-au ţinut pe danezi in şah, întorcându-se la Bucureşti cu un 1-1 datator de
speranţe pentru calificare. Ros-albaştrii aveau sa-si câştige biletul de
acces in turul al doilea doua săptămâni mai târziu, chiar in Ghencea,
zdrobind pe Vejle cu 4-1. Aceasta calificare a fost, practic, primul examen
internaţional al acelei trupe încropite prin munca si ambiţie. Următorul
adversar al campioanei României a fost Honved Budapesta, formaţie care - pe
23 octombrie, acelaşi an, in capitala Ungariei - ne-a administrat prima
înfrângere: 0-1.
Paradoxal, exceptând evoluţia compartimentului sau ofensiv,
Steaua a avut in acel meci cea mai buna prestaţie in deplasare din ultimii
15-20 de ani. Nedreptatea avea sa fie reparata pe 6 noiembrie 1985, la
Bucureşti, atunci când "viteziştii" - aşa cum aveau sa fie denumiţi
jucătorii stelişti după acea campanie europeana fulminanta - au administrat
si ungurilor, ca si celor de la Vejle, un identic 4-1.
Turul al treilea avea
sa ne hărăzească un adversar aparent mai facil decât primii doi, campioana
Finlandei, Kuusysi Lahti. Meciul tur, disputat pe stadionul Steaua pe 5
martie 1986, pe un gazon noroios, avea sa ne convingă despre puterea de
lupta a necunoscuţilor finlandezi si sa ne avertizeze asupra faptului ca
tocmai ei ne-ar putea elimina. Pe stadionul străjuit de statuia legendarului
atlet Paavo Nurmi, Steaua si-a spălat păcatele si a marcat un singur gol,
fără sa primească vreunul, adică atât cat a fost necesar pentru accederea in
semifinalele Cupei Campionilor Europeni. La acel nivel, nu mai puteam spera
ca vom întâlni un adversar mai accesibil.
Abia atunci, după ce Steaua
trecuse trei tururi, celelalte trei echipe ramase in competiţie începuseră
sa se teama de campioana României, mulţi întrebându-se temători: "Cine sunt
aceşti romani?". Sortii ne-au ales ca adversari ai campioanei Belgiei, Anderlecht Bruxelles. Pe 2 aprilie, multinaţionala campioana a Belgiei luau
un avans nu prea confortabil pentru ea, doar 1-0, in meciul tur de pe
"Constant van den Stock". Gol Scifo. Deşi a fost învinsa, Steaua a jucat
aproape fără greşeala. A doua zi, după meci, ziarul "Les Sports" a scris:
"Noi v-am prevenit. Campionii României nu trebuiau priviţi de sus!
Chiar
daca nu au deocamdată un nume strălucitor pe firmamentul fotbalului
european, cum este cel a lui Bayern Munchen, ei au făcut exact ce trebuiau
sa facă pe stadionul din Parcul Astrid: si-au adormit adversarii cu un
admirabil joc de pase, le-au închis toate unghiurile, au impus ritmul
convenabil lor si toate acestea intr-un spirit de joc pozitiv, fără panica,
fără brutalităţi, fără complexe. Si publicul s-a lăsat hipnotizat!". Meciul
retur avea sa intre in istorie. Disputata pe stadionul Steaua in prezenta a
circa 30.000 de spectatori, practic mai mult decât capacitatea arenei,
partida-retur a fost un vis: Steaua a învins cu 3-0 si s-a calificat in
finala Cupei Campionilor Europeni!
Moment de referinţă în fotbalul românesc şi internaţional
Pentru ceea ce realizase in urma victoriei din 16 aprilie 1986, Steaua
devenise performera fotbalului european. Numai simpla prezenta ca
participant, alături de faimoasa FC Barcelona, pe afişul finalei de la
Sevilla, ii crescuse cota campioanei României peste limitele pe care si
le-ar fi putut imagina orice roman.
7 mai. Finala ediţiei 1986 a celei mai importante competiţii europene
intercluburi. Sevilla. Stadionul "Ramon Sanchez Pizjuan". Zecile de mii de
spectatori prezenţi pe arena oraşului andaluz se pregăteau pentru fiesta.
Nici unul dintre ei nu-si putea imagina ca marea Barcelona va putea rata in
fata Regelui Juan Carlos al Spaniei trofeul pus in joc. Sa fim sinceri, nici
noi, aceia care speram in fata televizoarelor ca Steaua sa joace măcar un
fotbal de calitate si atât.
Doar ei, acei fotbalişti care au acces acolo, in
finala, ei, impreuna cu tehnicienii ale căror nume au fost legate pe viata
de marele eveniment, au crezut in steaua Stelei. Au crezut, au jucat si au
învins. După un 0-0 la finalul celor 90 de minute si apoi al prelungirilor,
rezultat care ar fi fost contabilizat poate daca s-ar fi jucat o zi
întreaga, steliştii i-au învins pe catalani cu 2-0 prin reuşitele lui
Lăcătuş si Balint de la "loteria penalty-urilor".
După acel meci, numele Stelei a intrat in istoria fotbalului european,
numele jucătorilor acelei echipe de aur au intrat si ele in istorie. La
nivel european, Steaua devenise primul club dintr-o tara de dincolo de
Cortina de Fier care îşi trecea in palmares câştigarea Cupei Campionilor
Europeni. Pe 7 mai 1986, steliştii au scris cea mai strălucita pagina din
istoria clubului si a fotbalului romanesc. Sevilla 1986 a devenit atunci
momentul de referinţa al fotbalului romanesc, victoria Stelei in fata
Barcelonei propulsând fotbalul nostru spre elita celui continental si
formând, practic, temelia deceniului de aur al naţionalei si al ascensiunii
acesteia in topul mondial.
7 mai 2004 este ziua in care toţi suporterii Stelei si chiar suporterii
fotbalului romanesc îşi aduc aminte ca, in urma cu ani, o mare echipa
româneasca - STEAUA BUCURESTI - a realizat ceea ce cu greu poate fi egalat,
câştigarea Cupei Campionilor Europeni.
